Uneori, doar gandul ca aceste randuri ajung in fata miilor de ochi curiosi ma incita, ma starneste spre a relata povesti cat mai personale, ganduri rupte din trairile prezente.

Alteori, sau de fapt, de cele mai multe ori nu constientizez faptul ca probabil ar trebui sa regandesc de 3 ori o idee inainte de a o publica. Probabil ca ar trebui sa reformulez unele fraze pentru a nu fi interpretate gresit si probabil ca, multe dintr  acele ganduri ar trebui triate intr-un mod atat de amanuntit, incat informatia ar ajunge la voi ca orice alt anunt banal, ca oricare alta publicatie oficiala de interes general.

Cu toate acestea, multe sunt momentele in care intentionez sa notez file din jurnalul meu in mod oficial. Desi am o viata publica, desi accept si imi asum acest stil de viata, adevarul este ca intamplarile mult prea personale nu vor fi niciodata publice, oricat de musamalizata s-ar declara situatia afisata in mediul online.

multe cunostinte, mult prea prieteni

Si nici macar nu ma plang, e doar o remarca.

Catodata ma intreb, cum o persoana care a ajuns populara si pare mereu fericita, asunde atat de multe frustrari si se confrunta mai mereu cu indeciziile…scufundata de mult intr-o eterna nesiguranta.

De ce sustin mai mereu ca nu imi pasa de ce zic altii, in timp ce astept involuntar o confirmare  cum ca ceea ce fac este frumos, atragator. De ce tanjesc in sinea mea dupa aprecieri, sub orice forma, in timp imi exprim public dezinteresul fata acest gen de atentii?

De ce sunt atat de superficiala? Dar de ce simt, de fapt, ca nu sunt?

De ce ma mint?

 De cele mai multe ori ma mint singura. Ma mint ca imi place ceea ce vad, ii mint si pe ceilalti de dragul situatiei. Mint ca sunt bine, mint ca nu am nimic. Si-mi place sa ma mint…o fac atat de des incat minciunile acestea reprezinta o parte din mine.

De ce mi se zice ca sunt egoista si aroganta, cand eu ma scufund inr-un ocean de indoieli?

Ezit sa-mi raspund, probabil m-as minti din nou.

De ce zambesc atunci cand nu simt? Si de ce nu simt ca trebuie sa zambesc mai des?

Am inlocuit usa de sticla care face legatura dintre living si dormitor, o sparsesem acum un an si ceva. Era noua, dar acum incep sa-i sune balamalele si-am tot uitat s-o repar…

Sunt prea multe cioburi de sticla ascunse sub dulap, dar mereu ma fac ca uit de ele. Iar lamaiul s-a ofilit si praful ce s-a asternut peste cutiile de carton din balcon n-a mai fost curatat de nimeni. De ce sa-l sterg? Oricum se va depune din nou, in scurt timp. Mai bine mut cutiile, mai bine le schimb…

Miroase a rutina in aer. Si se face ca rutina asta ne mentine pe o linie de plutire, fara o directie solida, fara un curs anume, fara un anumit sens. Dar totusi, devine prea comod pentru a interveni.

E bine, apoi e rau. E rau, apoi e tot bine.

Totul pare a fi perfect echilibrat si totusi,  lipseste armonia.

Cine-a mai vazut echilibru fara armonie?

Si ma tot uit acum la cele 4 perne decorative de pe canapeaua neagra de langa mine, 2  imbracate in blanita alba si celelalte 2 intr-o nuanta sidefata de gri cu putin galben/auriu si modele baroque – doamne, dar chiar nu se potrivesc cu nimic din jur. Si-au pierdut pierdut pana  si sensul lor initial, ce mai decoreaza ele acum? Sunt vechi, la fel ca amintirile ce le-ascund, amintiri supuse eternelor nostalgii. Au un miros specific ce reuseste sa combine o vanilie prafuita c-un dor si-un zambet fad in coltul gurii.

Nu tot timpul imi voi asterne gandurile de noapte intr-un articol pe care sa-l public. Si nu tot timpul articolele mele vor avea un final sau o concluzie.

PUNCTE DE SUSPÉNSIE, suspensii, s. f. 1. Întrerupere (intenționată) a șirului gândirii, a frazei. ◊ Loc. adj. și adv. În suspensie = amânat, oprit, suspendat (temporar)